... mască veneţiană... sub semnul ei mi-a stat viaţa… dezamãgirile, obsesiile, visele - pe toate le-am ascuns sub o aparenţă… şi de fapt nimeni nu mă cunoaşte aşa cum sunt, aşa cum trăiesc dincolo de mască... timpul meu este gol; păstrez în suflet doar resturile unor amintiri… paradoxal: iubindu-vã, am ajuns sã trãiesc cu revelaţia singurătăţii… ar fi trebuit să îmi îngrădesc sensibilitatea… mi-a devenit inamic în momentul în care inima a început să bată pentru voi… vă ştiti care, pentru că fiecare aveţi o parte mai mică sau mai mare din umbra celei care am fost… v-am lăsat să ştiţi că sunt mereu pentru voi, v-am ascultat, v-am iubit şi v-am iertat… v-am zâmbit pentru că am pictat de la început o mască veselă… am fost acolo când clipele au durut, cuvintele au lovit, oamenii au plecat, când doar braţele mele v-au fost refugiu în nopţile târzii... iubindu-vã, am uitat să trăiesc pentru mine… treptat, fiecare piatră colorată, lipită cu măiestrie pe masca veneţiană s-a desprins, marginile aurite s-au rupt, ca într-un final masca să cadă… ieşind la iveală o tristeţe ascunsă atâţia ani.... şi când am avut mai mare nevoie de voi, n-aţi fost acolo… aţi plecat cu părţile acelea din inima mea, neştiind câte lacrimi mi-au alungat nopţile… v-aţi clădit o altă fericire, dar aţi uitat să priviţi în urmă... şi nu aştept nimic de la voi… pentru că imi cunosc deopotrivă greşelile şi dreptăţile… ar putea fi o confesiune... nu regret că am trăit, poate doar că nu am ştiut cum… pentru voi mi-am reinventat visurile de fiecare dată, pentru a mai putea găsi în mine puterea de a merge mai departe… am învãţat sã cred, sã lupt, dar acum am încetat să mai doresc ceva pentru mine… singurătatea oferă linişte… liniştea unui deşert imens sub licăririle unui amurg încă fierbinte… e ceea ce mi-a rămas... sunt o străină pentru mine însămi… am devenit egoistă pentru că voi păstra deşertul doar pentru mine… vă las vouă visele pe care le-am avut - oricum nu-mi sunt de nici un folos… poate vreodată veţi înţelege că singurul adevăr a stat la ferestrele ochilor mei… privirea mea nu a ştiut să vã mintă… dar aţi fost prea ocupaţi cu propria viaţă; nu aţi putut sau nu aţi avut timp să vă opriţi din drum pentru a mă privi... iar astãzi, în privirile mele se joacã dimineţi ploioase, în timp ce sufletul se plimbã pe alei pustii, unde castani bãtrâni îşi spun povestea… o fi timp de sãrbãtoare, dar în grãdinile raiului… pentru cã aici, pe pãmânt, amintirile - pãsãri cãlãtoare, se întorc iarãşi în viaţa mea… frunzele anilor trecuţi foşnesc sub adierile vântului încã rece… umbre destrãmate, o linişte mult prea dureroasã… aşa-mi sunt şi zilele… iar inima a rãmas în amintirea unei îmbrãţişãri, s-a încãpãţânat sã batã în speranţa cã va regãsi toate câte le-a pierdut… înãuntru a rãmas o toamnã tristã, când mirosul amar de crizanteme aminteşte cât de aproape e sfârşitul… când ploaia rece şi grea cade pe pãmânt sã spele pãcate, iar umbrele noastre peste timp adunate…se scuturã de vise în lumi separate… vã aşteaptã cineva acasã care vã coloreazã visele şi dimineţile, pentru care reprezentaţi cel mai dulce refugiu în zilele ploioase, cineva dator pentru toate nopţile frumoase şi alãturi de care timpul renunţã a mai fi inamic… cireşi înfloriţi, nisip fierbinte şi ploi de varã, sunet de frunze uscate, prima zãpadã şi miros de brad, zile de naştere – pe toate le aveţi… pentru mine a uitat sã mai vinã Crãciunul… dar când vã gãsiţi cu ea, cu fericirea sã-i amintiţi vã rog cã mi-a lãsat atâtea visuri pierdute în depãrtãrile altor lumi…
pânã atunci, împãrţim acelaşi atelier veneţian, cu pereţi animaţi de mãşti colorate… sute de actori, aceeaşi scenã şi o realitate convenabilã… oamenii vin şi pleacã… simpli turişti, care îşi vor aminti de trecerea lor prin micul atelier, unde talentul unui meşter, naşte zilnic alte mãşti, mai vesele, mai aurite… pregãtirile de carnaval adunã o paradã frumoasã!! Vã aliniaţi pe rând la spectacolul vieţii: tu – prietenul care îţi aminteşti uneori de ziua mea de naştere, care mã auzi, dar nu ai învãţat încã sã mã asculţi, tu cel care nici mãcar nu ştii sã mã minţi cã va fi bine… din urma ta se grãbesc alţii… e timpul tãu: bãrbatul care te amãgeşti cã ştii totul despre femei, când de fapt tu nu cunoşti adevãrul despre una singurã… oricum vei pleca dimineaţã, uitând sã pui în bagaje şi visele pe care le-ai creat... sau poate timpul tãu: don juanul care le iubeşte pe toate şi, în acelaşi timp pe nici una, pentru cã fugi înainte ca povestea sã se termine... te minţi cã ţi-e bine… clãdeşti fericiri de moment şi masca ta dispare înainte ca parada sã se aproprie mãcar de final… uite şi prima iubire: da, tu, cel cu masca creionatã de entuziasmul primului carnaval… doar cã astãzi, deşi te ascunzi sub acelaşi costum, eşti diferit… îţi lipseşte rolul principal în viaţa mea… ai rãmas cu o mascã prãfuitã şi cu amintirile pe care ţi le-am oferit cadou… rând pe rând se pregãtesc de bal mãştile cumpãrate în grabã… toate la fel, lipsite de arta detaliilor impresionante… îmi zâmbiţi fals sub amprenta unui meşter fãrã imaginaţie… ce ştiţi voi? lumea vã e limitatã de o mascã ieftinã, care nu vã permite accesul în primul rând al carnavalului…
acum e timpul meu… am ales o nouã mascã… lipsitã de culoare sau trãsãturi, golitã de expresii… fãrã minciuni, voi participa la spectacolul vieţii, aşteptând poate clipa când ploaia va şterge culorile, când timpul va desprinde legãturile… când toate mãştile vor cãdea şi singura opţiune a voastrã va fi adevãrul… când nu voi mai simţi cã mor câte puţin în fiecare zi… aţi sosit pentru o zi, un an sau pentru totdeauna… probabil nu acolo unde v-aţi fi dorit sã ajungeţi… probabil v-aţi rãtãcit în viaţa mea… şi dacã aş şti cã aceasta ar fi ultima oarã când aş putea sã vã spun ce simt, v-aş mulţumi, pentru tot sau, de ce nu…pentru nimic… frumoasã paradã………………… închid sertarul cu amintiri şi o datã cu acesta, o paginã de jurnal despre voi, despre minciuni, iluzii… şi puţinã dragoste…